Este operaţiunea de stabilire a felului în care trebuie înţeles conţinutul tratatelor.
Interpretarea se manifestă în procesul de aplicare a tratatelor. O justă interpretare trebuie să ducă la stabilirea sensului exact al prevederilor cuprinse în tratat.
Ea poate să fie făcută în primul rând de statele părţi la tratat, dar poate fi făcută şi de un organ internaţional special desemnat sau de către orice altă persoană cu o pregătire adecvată, în cadrul interpretării doctrinare. Interpretarea făcută de statele părţi este cea mai importantă şi poartă denumirea de interpretare autentică.
Practica încheierii şi aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli, metode şi procedee care să servească acestui scop. Asupra numărului şi denumirii acestora, a ierarhizării şi conţinutului lor nu există un consens unanim.
Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt:
a) Buna-credinţă – orice tratat trebuie interpretat cu intenţia reală de stabilire a sensului exact al prevederilor şi nu pentru susţinerea unui punct de vedere diferit faţă de acestea;
b) Sensul clar – nu va trebui niciodată să se dea o interpretare specială unui tratat ale cărui prevederi sunt redactate în mod clar, fără echivoc, întrucât aceasta ar fi contrarie însăşi finalităţii operaţiei de interpretare;
c) Interpretarea cuvintelor după sensul lor uzual. Cuvintele din tratat trebuie considerate în sensul lor originar, cel mai simplu, mai firesc şi mai evident după sensul general al cuvintelor, în sensul lor uzual;
d) Excluderea interpretărilor absurde. O interpretare care duce la un sens absurd este necorectă, deoarece se presupune că părţile au dorit să dea sens celor scrise în tratat şi de aceea trebuie să se înlăture orice contradicţie între contextul general al tratatului şi un înţeles al unui anumit termen din tratat;
e) Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special. Atunci când se stabileşte că părţile au înţeles să folosească un termen în sensul său special şi nu în cel uzual, el va fi interpretat ca având acest sens;
f) Interpretarea termenilor după sensul lor la data încheierii tratatului. Întrucât sensul anumitor termeni se poate modifica pe parcurs, interpretarea acestora în alt sens decât cel pe care l-au avut la încheierea tratatului poate duce la arbitrar sau la alterarea voinţei reale a părţilor;
g) Interpretarea prin context. Prevederile tratatului trebuie interpretate în contextul general al acestuia, ţinând cont că de fapt fiecare cuvânt este o parte a unui întreg; se va ţine astfel cont de alineatul, articolul sau capitolul din care acesta face parte, dacă este localizat în partea introductivă, în cuprins sau în partea finală a tratatului etc;
h) Luarea în considerare a scopului tratatului. Interpretarea unor părţi din tratat se va face în lumina scopului general al tratatului, astfel că sensul care i se dă să nu fie contrar acestui scop;
i) Efectul util. Interpretarea unui text trebuie să ducă la concluzia că acesta trebuie să producă un anumit efect, că nu este posibil ca intenţia părţilor să fi fost de a-l insera în tratat fără nici un rost;
j) Interpretarea în favoarea celui care se obligă. Dacă nu se poate ajunge la stabilirea sensului exact al prevederilor dintr-un tratat, acestea, pentru a produce efecte, vor fi interpretate în favoarea părţii care se obligă prin acel tratat. Dacă s-ar interpreta altfel s-ar putea ajunge la crearea pe cale de interpretare a unor obligaţii pentru această parte care, dacă s-ar interpreta corect tratatul, probabil că nu i-ar reveni.
k) Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul. În caz de dubii asupra sensului unei prevederi din tratat, aceasta va fi considerată în sensul care poate fi defavorabil părţii care a redactat-o sau a impus-o, întrucât se presupune că aceasta avea posibilitatea să o formuleze clar, dar nu a făcut-o.
Urmând aceste reguli de interpretare, părţile pot folosi diferite metode de interpretare, comune oricărei interpretări juridice:interpretarea gramaticală, logică, istorică sau sistematică.
Ele pot folosi diferite principii şi procedee de interpretare, cum ar fi : argumentul per a contrario; argumentul reducerii la absurd; principiul după care prevederile speciale derogă de la cele cu caracter general etc.
