Şefii de state aliaţi au declarat în noiembrie 2006 că „terorismul… şi proliferarea armelor de distrugere în masă vor constitui probabil principalele ameninţări la adresa Alianţei în următorii 10-15 ani”. NATO şi-a exprimat de asemenea neechivoc, deşi mai curând în sens general, determinarea în privinţa combaterii terorismului, declarând că „va proteja populaţiile, teritoriile, infrastructura şi forţele ţărilor aliate şi că va lupta împotriva tuturor formelor de terorism atât timp cât va fi nevoie”. Atacurile din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite au plasat lupta împotriva terorismului la vârful agendei NATO. De atunci, aliaţii şi Alianţa au demonstrat, în mod individual şi, respectiv, colectiv, o puternică determinare de a-şi asuma partea ce le revine în lupta împotriva terorismului. Într-un timp foarte scurt, NATO a realizat progrese semnificative în privinţa adaptării tuturor domeniilor sale de activitate pentru a face faţă acestei ameninţări. Totuşi, Alianţei îi lipseşte o strategie care să asigure unitatea capabilităţilor sale pentru combaterea terorismului în cadrul unui obiectiv detaliat în mod adecvat. NATO are instrumentele necesare şi o misiune, dar îi lipsesc o viziune şi o sarcină importantă distinctă – cu alte cuvinte, nu are o strategie pentru lupta împotriva terorismului. Terorismul trans-naţional solicită un răspuns internaţional, multidimensional şi cuprinzător. Acesta face necesară utilizarea în mod coordonat a mijloacelor politice, economice, diplomatice, juridice, sociale şi, dacă este necesar, militare. Mijloacele aflate la dispoziţia Alianţei o recomandă drept una dintre cele mai bine dotate organizaţii internaţionale pentru a combate ameninţarea terorismului trans-naţional. În primul rând, principalul punct forte al NATO în lupta împotriva terorismului este Articolul 5, care prevede că un atac armat asupra unuia sau mai multora dintre aliaţi va fi considerat un atac asupra tuturor acestora. Imediat după atacurile din 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite, Consiliul Nord Atlantic a concluzionat că acest angajament „rămâne la fel de valabil şi esenţial astăzi, într-o lume expusă la terorismul internaţional”. Consiliul a decis că, dacă se dovedea că atacurile teroriste împotriva Statelor Unite fuseseră conduse din afară, acestea cădeau sub incidenţa Articolului 5. În al doilea rând, NATO oferă un forum permanent pentru consultări politice, atât între aliaţi, cât şi cu partenerii aliaţilor şi alte organizaţii internaţionale. Consultările prezintă un front unit împotriva terorismului, prin împărtăşirea informaţiilor, inclusiv a celor secrete, şi colaborare, atunci când este cazul. În al treilea rând, NATO poate organiza o gamă completă de operaţii militare multinaţionale, inclusiv pentru lupta împotriva terorismului, datorită structurii militare integrate, capacităţii de planificare operaţională şi posibilităţii de a beneficia de un spectru larg de resurse şi capabilităţi militare nord-americane şi europene pe care le posedă. Alianţa avansează permanent pe baza experienţei şi a învăţămintelor desprinse în urma operaţiilor sale continue legate, direct sau indirect, de lupta împotriva terorismului, care includ Operaţia Active Endeavour din Marea Mediterană, operaţia din Afganistan şi misiunea de instruire din Irak. NATO are instrumentele necesare şi o misiune, dar îi lipsesc o viziune şi o sarcină importantă distinctă – cu alte cuvinte, nu are o strategie pentru lupta împotriva terorismului. În al patrulea rând, NATO poate să-şi adapteze continuu capabilităţile sale militare la noile ameninţări şi riscuri. Câteva exemple sunt oferite de crearea Forţei de Răspuns a NATO şi de modernizarea structurii de comandă. Alianţa furnizează de asemenea capabilităţi specifice prin intermediul dezvoltării tehnologiilor avansate şi al mecanismelor sale de planificare a apărării. De exemplu, un proiect Ştiinţă pentru Pace include analiza modului de detectare a unor cantităţi mici de antrax şi alte tipuri de materiale radioactive, care pot fi folosite pentru „bombele murdare”. În fine, aliaţii şi partenerii conlucrează în privinţa modului de gestionare a situaţiilor generate de atacurile teroriste cu arme de distrugere în masă. Aceştia îşi concentrează de asemenea atenţia asupra protecţiei populaţiei civile, infrastructurii şi forţelor NATO dislocate în teren împotriva efectelor atacurilor teroriste, care pot întrebuinţa inclusiv agenţi chimici, biologici şi radioactivi. Deci, NATO aduce deja o contribuţie majoră la lupta împotriva terorismului, o contribuţie care a fost sporită de impulsul şi orientarea de natură politică oferite de Summit-urile de la Praga (2002), Istanbul (2004), Riga (2006) şi Bucureşti (2008). Totuşi, la şapte ani de la evenimentele din 11 septembrie, care au plasat lupta împotriva terorismului la vârful agendei NATO, Alianţa suferă încă de lipsa unei viziuni clare de perspectivă pentru orientarea pe termen lung a planificării. Aceasta s-ar putea fundamenta pe resursele şi punctele forte legate de lupta împotriva terorismului şi ar putea fi definită de valorile fundamentale ale Alianţei şi de priorităţile de securitate ale cetăţenilor din ţările membre ale acesteia. În absenţa unei astfel de viziuni pe termen lung, NATO riscă să aducă o contribuţie mai puţin eficientă şi robustă la această luptă decât ar fi posibil şi de dorit. În Concepţiile Strategice din 1991 şi 1999, Alianţa a desemnat terorismul drept unul dintre riscurile care afectează securitatea membrilor săi. Apoi, în 2002, aliaţii au andorsat o Concepţie Militară pentru Apărarea Împotriva Terorismului, care stabileşte patru categorii de posibile activităţi militare pentru NATO: 1. anti-terorism sau măsuri defensive; 2.gestionarea consecinţelor; 3.contra-terorism ofensiv; 4.cooperarea militară cu forţe ne-militare. Potrivit Concepţiei, Alianţa trebuie să fie pregătită să-şi disloce forţele pentru a descuraja, dezorganiza, preveni şi împiedica atacurile teroriste, oriunde ar putea fi necesar, fără limite geografice. Aceasta prevede de asemenea că forţele NATO trebuie să fie pregătite să asigure, la cerere, asistenţă autorităţilor naţionale în efortul acestora de a gestiona consecinţele atacurilor teroriste. Concepţia Militară a NATO a fost elaborată în lumina atacurilor din 11 septembrie. Totuşi, ameninţarea a evoluat considerabil de atunci din punct de vedere al tacticilor, mijloacelor şi organizării reţelelor teroriste, care s-au modificat. Deşi NATO a continuat să menţină „lupta împotriva terorismului” printre priorităţile sale şi a continuat să-şi adapteze gradual mijloacele şi capabilităţile, aliaţii nu au actualizat Concepţia Militară şi nici nu au considerat necesar să andorseze la nivel politic o „Strategie NATO pentru lupta împotriva terorismului” bazată pe evoluţiile anterioare. Procesul de adaptare continuă a NATO pentru abordarea ameninţărilor reprezentate de terorism şi eliminarea în cele din urmă a acestora va putea fi consolidat şi mai mult printr-o viziune pe termen lung clară în privinţa a ceea ce vom combate şi a strategiei pe care vom încerca de fapt să o urmăm. O astfel de strategie ar putea servi la atingerea a cel puţin patru scopuri: 1. definirea naturii celor mai probabile ameninţări teroriste la adresa Alianţei şi a membrilor săi pe termen mediu şi lung; 2. determinarea cursului acţiunii pentru eliminarea sau cel puţin reducerea acestor riscuri; 3. evaluarea eficienţei actualelor mijloace disponibile pentru combaterea acestor riscuri şi a necesităţii de a trasa Alianţei sarcina să dezvolte capacităţi şi capabilităţi adiţionale pe termen mediu şi lung; 4.clarificarea rolului NATO în privinţa altor organizaţii internaţionale implicate în combaterea terorismului.
Strategia NATO pentru combaterea terorismului ar trebui să definească în mod clar natura actualei ameninţări teroriste cu care se confruntă Alianţa şi membrii săi. Ar trebui realizat un consens politic la cel mai înalt nivel în privinţa tipului de ameninţări teroriste cu care este cel mai probabil să se confrunte ţările membre NATO în următorii 10-15 ani.
În viitorul apropiat, terorismul va rămâne principala preocupare în domeniul securităţii a comunităţii trans-atlantice. O strategie realistă pentru a face faţă ameninţărilor teroriste evolutive, care să asigure alocarea unor resurse limitate şi definirea sferelor de acţiune, reprezintă o temă de actualitate. Aşa cum ne reaminteşte Winston Churchill, „indiferent cât de frumoasă este strategia, trebuie să analizăm din când în când rezultatele”. Definirea strategiei pentru combaterea terorismului va reprezenta primul pas. Angajamentul ferm din partea tuturor statelor membre NATO în privinţa implementării acesteia va fi însă decisiv în realizarea rezultatului dorit: succesul Alianţei în lupta împotriva terorismului.
