APPLY FOR THIS OPPORTUNITY! Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know! Share / Like / Tag a friend in a post or comment! To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.

Timp de mai multe veacuri principala problema politico- diplomatica in spatiul sud-est european a fost cunoscuta sub denumirea de „problema orientala”. Aceasta a insemnat, in esenta, soarta Imperiului Otoman, a mentinerii sau dimpotriva a disparitiei statului sultanilor in folosul fie a unor Mari Puteri care se doreau succesoarele si beneficiarele mostenirii otomane, fie in folosul popoarelor supuse timp de mai multe veacuri de monarhii de pe malurile Bosforului si care si-au dorit din ce in ce mai constient si mai hotarat emanciparea si crearea unor state independente, nationale. Imperiul Otoman a atins maxima sa expansiune tricontinentala la jumatatea secolului al XVI-lea. In acelasi veac, calitatea politica de sultan a fost dublata cu functia de calif, urmas al lui Mahomed si sef spiritual a musulmanilor de pretudindeni. In calitate de calif, sultanul a introdus in sistemul otoman normele juridice, islamice bazate atat pe Coran, cat si pe traditie. Dupa moartea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566) a incetat cresterea teritoriala a Imperiului. In paralel cu stoparea expansiunii s-a facut tot mai simtita in interior o stagnare pe multiple planuri ce a precedat o criza si un declin devenite deja evidente inca din secolul al XVII-lea. Au continuat la mai multe frontiere confruntarile dintre lumea otomana si vecinii sai, din Iran pana in bazinul mediteranean si pana la hotarele cu imperiul austriac sau cu regatul polonez. Sub conducerea unor personalitati energice din familia Kuprulu, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, a avut loc o vremelnica redresare in interior a statului si chiar reluarea politicii expansioniste in exterior. Astfel au fost reluate mai vechile planuri de extindere in partile centrale ale continentului european fixandu-se ca obiectiv primordial cucerirea capitalei austriece, Viena. Asediul Vienei a fost intreprins in perioada iulie -; septembrie 1683 de catre oastea otomana si vasalii sultanului. Ca urmare a unei colaborari militare austro- poloneze asediatorii au suferit o usturatoare infrangere trebuind sa se retraga. S-a format rapid o coalitie crestina strangand laolalta Austria, Polonia, Venetia, o serie de state germane etc. Trupele austriece au dezlantuit o ofensiva victorioasa ce a avut drept urmare patrunderea in intinse teritorii ce facusera parte mai inainte din statul otoman, precum Ungaria, Transilvania, Croatia. Vremelnic trupele austriece au ajuns in Serbia si Macedonia. In acelasi timp, in nordul Marii Negre, armata rusa condusa de Petru cel Mare a desfasurat de asemenea actiuni antiotomane. Pacea semnata la 26 ianuarie 1699 la Karlowitz stabilea o noua harta politica in Europa. In conditiile complexe ale epocii napoleoniene, in anul 1806, trupele rusesti au trecut Nistrul, au purtat o serie de lupte cu ostile otomane in spatiul romanesc si bulgaresc, ajungandu-se in final la semnarea pacii de la Bucuresti la 16/28 mai 1812 prin care rusii obtineau aprobarea Istambulului pentru anexarea jumatatii rasaritene a Moldovei intrata apoi in istorie sub denumirea de Basarabia (aceasta facand parte apoi din imperiul rusesc pana la sfarsitul primului razboi mondial cand a devenit parte integranta a Romaniei Mari). Urmatoarele trei razboaie purtate de Rusia impotriva Imperiului otoman intre anii 1828-1829,1853-1856 si 1877-1878 s-au desfasurat pe mai multe fronturi in spatiul caucazian, pontic, romanesc si balcanic, Rusia cunoscand atat succese si, deci, anexiuni, cat si infrangeri si chiar vremelnice pierderi teritoriale, cum a fost cazul celor trei judete sudice ale Basarabiei pierdute de Rusia in favoarea Moldovei prin tratatul de la Paris din 1856, dar „recuperate”, ca un cadou facut de Marile Puteri prin tratatul de la Berlin din 1878. Esecul relativ al politicii expansioniste rusesti in spatiul sud-est european s-a datorat mai multor factori intre care deloc neglijabil a fost rolul unora dintre Marile Puteri. Atitudinea Marilor Puteri in raport cu Imperiul Otoman, implicit in legatura cu viitorul acestuia a fost diferita de la o capitala la alta. Viena si mai cu seama Petersburgul au cautat sa lichideze prezenta politica a sultanilor in spatiul european, propunandu-si ca sa anexeze sau sa controleze teritoriul ce apartinuse pana atunci sultanilor. Au fost, de exemplu, intocmite numeroase planuri de impartire in folosul Marilor Puteri sus-mentionate, dar si a altora, a provinciilor europene si asiatice ale Imperiului Otoman (in cursul secolului al XIX-lea si a inceputului secolului XX partile nord-africane ale Imperiului Otoman, din Alger pana in Egipt, au intrat sub controlul occidentalilor devenind parti componente ale imperiilor coloniale ale acestora). Anglia si Franta, mai cu seama in secolul al XIX-lea, urmate apoi si de Imperiul German constituit la 1871, s-au situat pe pozitia mentinerii in general a integritatii Imperiului Otoman. A existat o dubla ratiune a unei asemenea politici. Pe de o parte, in capitalele occidentale s-a dorit impiedicarea expansiunii rusesti, privita ca o amenintare a intereselor politice, economice si chiar militare a occidentalilor in zona. Pe de alta parte Imperiul otoman slabit, intr-un declin tot mai accentuat, prezenta interes pentru occidentali din punct de vedere economic datorita posibilitatilor de desfacere a produselor industriale, de investire de capitaluri si de dobandire in conditii avan- tajoase a tot felul de materii prime. De altfel, spre sfarsitul secolului al XIX-lea economia statului otoman a intrat complet sub controlul occidentului in special prin asa-numitul regim al „capitulatiilor”, disparut abia in conditiile primei conflagratii mondiale. Politica de sustinere, respectiv de mentinere a Imperiului otoman a avut repercusiuni si asupra miscarilor nationale din zona, in capitalele occidentale in general, dar si cu unele exceptii, fiind privite reticent, daca nu cu ostilitate miscarile nationale ale popoarelor din zona ce au devenit in fapt in defavoarea si nu o data impotriva politicii statelor mari, adevaratii si legitimii mostenitori ai defunctului stat al sultanilor. Daca secolul al XVIII-lea a fost dominat de politica Marilor Puteri in spatiul sud-est european, in cursul veacului urmator a devenit tot mai activa actiunea nationala a popoarelor din zona debutand cu revolutiile nationale ale sarbilor, romanilor si grecilor de la inceputul secolului al XIX-lea si incheindu-se cu crearea noii realitati politice a statelor nationale incheiata si consfintita prin razboaiele balcanice din anii 1912-1913 si primul razboi mondial (1914-1918)

Join Us On Telegram @rubyskynews

How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter !-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!