Compromisul de la Luxemburg , la care s-a ajuns in ianuarie 1966, a pus capat asa-numitei crize a “scaunului gol”, declansata cand Franta a refuzat sa-si ocupe locul in Consiliu incepand cu iulie 1965. Compromisul a fost o recunoastere a dezacordului existent pe de o parte, intre cei care, atunci cand era in joc un interes national major, doreau ca membrii Consiliului sa faca tot ce le statea in putinta intr-o perioada de timp rezonabila pentru a gasi solutii pe care sa le poata adopta toate partile fara sa-si incalce interesele reciproce, si Franta, pe de alta parte, care sustinea continuarea discutiilor pana se ajunge la un acord in unanimitate. Ulterior, alte State Membre s-au raliat punctului de vedere francez. Compromisul nu a impiedicat Consiliul sa adopte hotarari in conformitate cu Tratatul de constituire a Comunitatii Europene, care prevede in multe situatii votul cu majoritate calificata. De asemenea, nu i-a impiedicat pe membrii Consiliului sa-si continue eforturile de a apropia punctele de vedere inaintea luarii unei decizii de catre Consiliu.