Alexandru Ioan Cuza

Feb 16, 2018
APPLY FOR THIS OPPORTUNITY! Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know! Share / Like / Tag a friend in a post or comment! To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.

O caracterizare globală a epocii trebuie să menţioneze faptul că, după revoluţia paşoptistă, societatea românească parcurge o perioadă de tranziţie accelerată de la vechiul regim la unul de factură modernă, democratică, tranziţie ce are drept puncte nodale formarea statului român unitar, modernizarea structurilor politice şi dobândirea independenţei de stat. În acelaşi timp, este o perioadă de schimbări structurale în organismul societăţii româneşti şi, totodată, de racordare a României la spaţiul civilizaţiei occidentale. Ritmul accelerat în care se derulează la noi episoadele modernizării generează însă şi o serie de contradicţii şi dificultăţi specifice.  Epoca lui Cuza . Cele mai spectaculoase transformări sunt cele din plan politic şi instituţional, care se concretizează în reforme legislative şi administrative, în formarea unor structuri politice moderne, structuri democratice şi constituţionale asemănătoare cu cele din statele dezvoltate europene. Unirea Principatelor a fost precedată de o amplă dezbatere politică şi culturală, ce s-a finalizat cu hotărârile celor două “Divanuri ad-hoc” din toamna anului 1857.
            Aceste Divanuri ad-hoc, la care au participat pentru prima dată şi reprezentanţi ai ţărănimii, şi-au desfăşurat lucrările la Iaşi şi Bucureşti în toamna anului 1857, fiind dominate de exponenţii mişcării unioniste. Ele au hotărât Unirea Principatelor într-un singur stat, sub numele de România, cu un principe dintr-o familie domnitoare străină, precum şi introducerea unui regim constituţional şi parlamentar. Totodată, ele au prevăzut inviolabilitatea domnitorului, responsabilitatea guvernului în faţa Adunării Reprezentative, care era concepută după modelul unei Adunări Obşteşti, cu largă reprezentare, pentru a exprima interesele tuturor categoriilor sociale.
            Hotărârile celor două Divanuri ad-hoc – ce aveau caracterul de adunări constituante, întrucât erau alcătuite din reprezentanţi aleşi ai poporului – au fost apoi dezbătute de o comisie a puterilor garante şi pe baza lor s-a semnat Convenţia de la Paris, în 7/19 august 1858, care reprezintă de fapt noul cadru constituţional pentru reorganizarea Principatelor, pe baza căruia s-a înfăptuit şi Unirea lor în 1859. Convenţia de la Paris nu prevedea o unire efectivă a Principatelor. Ea stipula că fiecare Principat va avea câte un Domn, un Guvern şi o Adunare Electivă separate. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 şi, respectiv, 24 ianuarie 1859, de către Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti, poporul român a realizat astfel, în fapt, Unirea Principatelor Române, consacrând astfel formarea statului român modern unitar.
            Convenţia de la Paris, deşi nu admitea unirea organică a celor două state, prevedea atât reforme sociale, precum desfiinţarea privilegiilor de clasă, cât şi introducerea unui sistem politic modern, cu separarea puterilor în stat şi alegerea unei adunări reprezentative prin intermediul unui scrutin cenzitar. Puterea legislativă urma să fie exercitată de Domn împreună cu Adunarea Electivă şi Comisia Centrală de la Focşani (comună pentru cele două Principate). Puterea executivă era exercitată de Domn, împreună cu Guvernul. Puterea judecătorească era încredinţată tribunalelor. Proiectele legilor de interes comun, elaborate de Comisia Centrală, erau dezbătute de Adunările Elective şi, dacă erau aprobate, erau promulgate de Domn. Legile de interes special pentru fiecare Principat erau pregătite de Domn şi supuse spre aprobare Adunărilor.
            Structurile politice ale statului unitar român au fost reorganizate astfel conform principiilor democratice moderne. Puterea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească erau separate, iar sistemul parlamentar era unicameral. Procedurile erau cele moderne, specifice regimului parlamentar. Iniţiativa legislativă aparţinea puterii executive. Domnul putea convoca Adunarea Electivă şi în sesiuni extraordinare sau putea să o dizolve.
            Înfăptuirea unei uniri politico-administrative efective necesita formarea unui singur guvern şi a unui singur Parlament. După îndelungate negocieri cu puterile garante, A.I.Cuza a obţinut, la sfârşitul anului 1861, consimţământul acestora şi al Turciei de a forma un singur guvern naţional şi de a contopi cele două Adunări Elective într-o singură Adunare Legiuitoare. Într-o proclamaţie către ţară, din 11 decembrie 1861, Cuza afirma că “Unirea este îndeplinită” şi toate forţele naţiunii sunt cuprinse într-o “singură Românie”.  Cele două Adunări elective s-au unificat, la 24 ianuarie 1862, într-o singură adunare, cu sediul la Bucureşti, care devenea astfel capitala statului român unitar. La 24 ianuarie 1862, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a prezentat un amplu program de reforme în faţa primului Parlament al României, cu denumirea de “Adunarea Legislativă a României”.
            Datorită votului cenzitar restrictiv, prevăzut în Convenţia de la Paris, forul legislativ era dominat de exponenţii marii proprietăţi funciare, care se opuneau cu tenacitate reformelor democratice şi liberale preconizate de Domnitor, adept al unui liberalism moderat, şi de oamenii politici care îl sprijineau. Opoziţia consevatoare se manifesta îndeosebi faţă de proiectul de reformă electorală, care prevedea reducerea censului şi lărgirea cadrului electoral în chip semnificativ, şi faţă de proiectul reformei agrare, amândouă menite să elibereze ţărănimea de servituţile feudale şi să permită participarea la viaţa politică şi a altor categorii sociale.
            Aceasta este raţiunea pentru care, după repetate tentative de a promova legea agrară, la 2 mai 1864 Cuza dizolvă forul legislativ şi reuşeşte să obţină, prin plebiscit, acordul populaţiei pentru faimoasa lege agrară, pentru o nouă lege electorală, mai permisivă, şi pentru documentul numit Statut dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858, prin care se introduce sistemul parlamentar bicameral în România, odată cu înfiinţarea Senatului. Deşi “Statutul” lui Cuza preciza, încă din preambulul său, că “legea fundamentală a României” este şi rămâne Convenţia de la Paris, totuşi, prevederile sale concrete şi chiar folosirea denumirii oficiale de “România” sunt semnificative pentru intenţia domnitorului de a consacra autonomia completă a statului român faţă de Poarta Otomană şi faţă de puterile garante. Pe baza acestui document, apreciat ca fiind prima Constituţie a României, acceptată şi de puterile garante, domnitorul Cuza a obţinut o recunoaştere internaţională a deplinei autonomii a ţării în treburile sale interne şi a iniţiat o modernizare profundă a sistemului legislativ şi instituţional.
            În perioada 1864-1866, domnitorul Unirii a înfăptuit marile reforme politice şi economice, a modernizat legislaţia, pe toate planurile, urmărind consolidarea sistemului instituţional şi reorganizarea administrativă a ţării, înzestrarea ţării cu norme juridice şi instituţii democratice, similare statelor europene dezvoltate. Astfel, au fost adoptate Legea instrucţiunii publice, Codul penal şi Codul de procedură penală, Codul civil şi Codul de procedură civilă, Legea pentru organizarea judecătorească, Legea pentru organizarea puterii armate, Legea pentru instituirea consiliului permanent al instrucţiunii publice, numeroase alte legi, decrete-legi şi reglementări ce priveau organizarea gărzii civile, introducerea sistemului metric de măsuri şi greutăţi, înfiinţarea Camerelor de Comerţ, a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi multe altele. Reconstituind semnificaţia epocii, Eminescu va spune că în perioada lui Cuza s-a plămădit “întregul aparat al unei depline suveranităţi interne şi externe” a statului român, realizând astfel baza naţională a dezvoltării capitaliste.

Viaţa politică între 1866-1918.
            După abdicarea domnitorului A.I. Cuza, la 11 februarie 1866, şi aducerea pe tron a Principelui Carol I, s-a elaborat o nouă Constituţie, adoptată la 1 iulie 1866. Noua lege fundamentală era întemeiată pe principii democratice şi liberale, în consonanţă cu tendinţele progresiste şi curentele de idei dominante în epocă, fiind inspirată în multe privinţe de Constituţia belgiană din 1831, considerată una dintre cele mai înaintate ale timpului respectiv. Constituţia din 1866 a consacrat unitatea statală înfăptuită sub Cuza, precizând şi faptul că statul român va purta denumirea de “România”. Era important, de asemenea, că ea nu făcea nici o referinţă la suzeranitatea Imperiului Otoman asupra ţării.
            Aceast aşezământ fundamental a constituit un puternic instrument juridic pentru introducerea reformelor democratice şi pentru sprijinirea proceselor de modernizare economică şi socială. Constituţia a furnizat garanţii pentru libertăţile individuale şi dreptul de proprietate, a statornicit regimul parlamentar în România, bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat şi pe limitarea prerogativelor şefului statului, pe responsabilitatea miniştrilor în faţa Parlamentului.
            Constituţia din 1866, care a fost modificată, în sens democratic, în 1879, 1881 (când România a devenit Regat) şi în 1884, a constituit un puternic instrument juridic pentru introducerea reformelor democratice şi pentru sprijinirea proceselor de modernizare economică şi socială, prin care România s-a integrat în structurile europene ale vremii.
            Senatul şi Camera Deputaţilor au fost dominate, până la sfârşitul primului război mondial, de cele două mari partide ale vremii (sau de fracţiuni ale acestora): Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator. În virtutea dreptului de a dizolva camerele, de a numi şi revoca pe miniştri, Regele a asigurat echilibrul sistemului politic prin practica “rotativei guvernamentale” între cele două partide, fără a afecta însă caracterul parlamentar al regimului. Sub presiunea forţelor aflate în opoziţie şi a opiniei publice, suveranul numea un nou guvern şi apoi dizolva Camerele pentru a se organiza noi alegeri. În condiţiile unui electorat restrâns, uşor de influenţat, guvernul, utilizând diverse mijloace de presiune, îşi asigura majoritatea necesară în Senat şi Adunarea Deputaţilor.
            Având în vedere acest mecanism al “rotativei guvernamentale”, în epocă circula o afirmaţie a lui P.P.Carp, care susţinea că “în România nu sunt guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale”, astfel încât, acelaşi fruntaş junimist obişnuia să spună: “Daţi-mi guvernul şi vă dau parlamentul”. Regimul de monarhie constituţională, aşa cum a fost instituit prin Constituţia din 1866, cu toate limitele sale, derivate mai ales din votul cenzitar, a consolidat treptat mecanismele vieţii democratice şi a propulsat România într-un ciclu al modernizării rapide, integrând-o în structurile europene ale vremii.
            Constituţia din 1866 a instituit un sistem electoral bazat pe un cens de avere foarte ridicat, cu repartizarea inegală a alegătorilor în colegii electorale. Acest sistem electoral era favorabil forţelor conservatoare, marilor proprietari funciari, precum şi vârfurilor păturii liberale, iar ţărănimea, categoria cea mai numeroasă, putea alege, în mod indirect, prin colegiul al patrulea, un număr foarte restrâns de deputaţi. De altfel, discrepanţa dintre noile instituţii democratice şi stările de fapt (dintre “ţara legală” şi “ţara reală”) a fost una dintre cele mai controversate probleme în gândirea politică şi socială a timpului. Teoria “formelor fără fond”, dezvoltată de Maiorescu şi Eminescu, preluată apoi de alte curente de gândire, exprimă nu doar perspectiva critică conservatoare asupra noilor aşezăminte juridice şi instituţionale, ci şi o situaţie reală, vizibilă pentru orice observator obiectiv. Această discrepanţă reprezenta o acută şi dramatică provocare la care societatea românească trebuia să răspundă în perspectiva modernizării sale.
            Această problematică este reluată şi de curentele politice şi culturale la începutul secolului XX. Militantismul democratic al curentului poporanist, adept al votului universal, noua viziune şi direcţie promovate de Partidul Naţional Liberal, enunţate în programul din septembrie 1913, vor înfrânge până la urmă opoziţia conservatorilor şi vor reuşi să determine modificarea radicală a Constituţiei, în iunie 1917 (sub presiunea războiului), pentru a permite înfăptuirea unei noi reforme agrare, renunţarea la votul cenzitar şi adoptarea votul universal. Marea Unire s-a înfăptuit sub auspiciile acestor reforme politice şi economice, care vor deschide un nou ciclu istoric.

Problematica economică şi reflexul ei cultural
            În plan economic avem de-a face cu transformări în sensul modernizării şi al introducerii raporturilor capitaliste, care vor trăi multă vreme în simbioză cu elemente ale relaţiilor feudale. În structura economică a ţării, bulversată de reforme incoerente şi de o serie de fenomene specifice capitalismului sălbatic, marea proprietate funciară avea încă o pondere covârşitoare. Reforma agrară din 1864 a reprezentat un mare act politic şi economic, fără a lichida în totalitate raporturile economice de natură feudală. Împroprietărirea ţăranilor prin această reformă, înfăptuită de guvernarea Cuza-Kogălniceanu, nu a reuşit să rezolve decât parţial spinoasa problemă agrară a României. Cei mai mulţi ţărani care au primit pământ, eliberaţi în mod formal de servituţile de tip feudal, nu au reuşit să-şi consolideze o situaţie economică independentă, datorită unui complex de condiţii specifice, dar mai ales datorită prevederilor extrem de restrictive din faimoasa lege a “tocmelilor agricole”, adoptată îndată după abdicarea silită a lui Cuza.
            Dependenţa ţăranilor de proprietarii marilor latifundii şi împovărarea lor cu dări şi taxe către administraţie, sistemul de arendare şi absenţa progresului tehnic în agricultură, au agravat continuu situaţia ţărănimii şi au adus România, la începutul secolului XX, într-o situaţie critică, având în vedere şi slaba dezvoltare a industriei. Gherea a numit acest sistem economic “neoiobăgist”. Timp de o jumătate de secol, până la reforma agrară din anii 1919-1921, “chestiunea argară” se va afla în centrul gândirii sociale şi al dezbaterilor politice din România. Schimbarea acestui sistem politic restrictiv, bazat pe votul cenzitar, şi a regimului economic “hibrid”, “neoiobăgist”, se va realiza, în urma unor ample confruntări politice, abia după primul război mondial.
            Fenomenul cel mai caracteristic rezidă în faptul că România a intrat în relaţiii comerciale de tip capitalist cu Apusul dezvoltat, dar nu-şi obţinea produsele destinate exportului printr-o producţie de tip capitalist, industrial, ci printr-o economie preponderent agrară, necompetitivă. România vindea produse agricole şi materii prime, importând produse de consum, mai puţin utilaje. De aceea, capitalismul s-a afirmat în spaţiul românesc, în intervalul 1830-1880, mai mult sub forma capitalului de camătă şi a capitalului comercial, factori care au ruinat efectiv forţa economică a vechii boierimi, dar nu au produs, în compensaţie, o clasă de mijloc consistentă, adică o burghezie naţională capabilă să preia sarcinile economice şi politice ale modernizării. Aceasta este concluzia analizelor istorice întreprinse de Ştefan Zeletin.[1] Fără o bază industrială dezvoltată, neavând ce oferi la export decât produse agricole, România şi-a deschis pieţele faţă de capitalul străin, fapt care a avut drept rezultat o stagnare şi o adâncire a decalajului faţă de economiile apusene, o inevitabilă subordonare economică a ţării.
            Sociologul Ilie Bădescu a consacrat o perspectivă interpretativă ce se bazează pe distincţia dintre capitalismul autocentrat şi constructiv, dezvoltat în metropola occidentală, şi capitalismul parazitar şi excentrat, apărut în mediul societăţiilor periferiale, precum era şi aria românească.[2] Astfel, fenomenul cel mai caracteristic sub raport economic rezidă în faptul că spaţiul românesc, blocat în drumul său firesc spre modernitate de sincopa fanariotă, a reuşit să iasă în prima jumătate a secolului al XIX-lea din suburbia Imperiului Otoman, dar a intrat treptat în a doua jumătate a secolului în suburbia metropolei capitaliste apusene. Aşa cum spunea Lovinescu, axul vieţii noastre istorice s-a schimbat radical dinspre Răsărit spre Apus, au fost adoptate structuri politice de factură modernă, democratică, dar structurile economice erau mult rămase în urmă, astfel că, în relaţiile comerciale şi economice cu ţările occidentale, România se afla într-o condiţie de periferialitate. Spre acest tip de capitalism parazitar, care ne transforma în piaţă de desfacere a capitalului occidental şi în surse de materii prime, ne împingea conjuncţia cu totul particulară a unor factori interni şi externi.
            Mai întâi e de remarcat faptul că România se afla şi în această perioadă în zona de acţiune a celor trei imperii. E de remarcat, totodată, că sarcina dezvoltării sociale interfera organic cu sarcini de ordin naţional. Condiţia interimperială favoriza acest tip de capitalism subdezvoltat, generând, totodată, o serie de fenomene negative în plan economic, social şi cultural. Faţă de această situaţie se declanşează reacţia culturii critice româneşti, care dă expresie tendinţei de scoatere a României din situaţia de subordonare economică şi a necesităţii de a construi o cultură modernă originală.
            În această perioadă apar în cultura română o serie de curente culturale, pe care Zeletin le-a considerat curente “reacţionare”, dar ele au avut un rol crucial în epocă, întrucât au conştientizat fenomenul de periferializare economică şi au contribuit la căutarea unor soluţii economice şi politice orientate spre o modernizare autentică. Independenţa politică, obţinută în 1877, avea nevoie de un suport economic corespunzător. Această necesitate este formulată în perfectă conştiinţă de cauză de Eminescu atunci când afirmă că “Libertatea adevărată şi neatârnarea economică sunt două noţiuni identice”. În consecinţă, contrar tezei lui Ştefan Zeletin, aceste curente – şi în primul rând Junimismul – au avut un sens constructiv, care nu poate fi înţeles fără a raporta poziţiile lor doctrinare la condiţiile economice ale României, faţă de care ele sunt un răspuns teoretic şi cultural. Elita intelectuală a epocii a conştientizat faptul că imperativul momentului îl reprezenta formarea culturii române moderne, a unei culturi naţionale originale, care să legitimeze existenţa statului român şi puterea de creaţie a poporului nostru.
            Aşadar, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, poporul român se afla în faţa unei provocări istorice noi, la care trebuiau găsite răspunsuri adecvate. Un răspuns politic a fost dat de generaţia unionistă, de epoca lui Cuza, şi de efortul de racordare instituţională la structurile democratice ale Europei Occidentale. Răspunsul economic era mai dificil, având în vedere înapoierea în care se afla ţara. Răspunsul cultural a fost, însă, excepţional.
            Cultura românească e dominată acum de două tendinţe complementare: tendinţa de asimilare a ideilor şi a modelelor culturale apusene şi tendinţa de a crea în orizontul specificului naţional. Această epocă se caracterizează prin năzuinţa de a recupera întârzierea istorică, de a arde etapele dezvoltării, de a crea o cultură competitivă pe plan european. Cum demonstrează Mircea Eliade, în epocă se manifesta un patos deosebit al creaţiei,  de factură renascentistă, o adevărată demiurgie culturală, ce a dus la sincronizarea vieţii noastre spirituale cu marile tendinţe ale culturii occidentale.
            Această ecuaţie internă a culturii române a fost dezechilibrată uneori,  datorită unor poziţii excesive, într-o direcţie sau alta, dar a evoluat spre un echilibru matur, care a propulsat societatea şi spiritualitatea noastră spre modernitate. Acum este perioada în care se fixează matricea problematică a culturii române moderne, matrice pe care o vom întâlni, reluată, la toţi marii noştri gânditori şi creatori.

[1] Ştefan Zeletin, Burghezia romînă. Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. p. 87.
[2] Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.

Join Us On Telegram @rubyskynews

How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter !-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!