Proiectele anterioare în acest sens prevedeau înfiinţarea de bănci mixte, comerciale şi de emisiune, deoarece în ţară nu existau suficiente capitaluri, băncile comerciale urmând să-şi procure fondurile pe baza emisiunii de bancnote.
Tendinţa care se contura era crearea unei bănci de emisiune şi a unor bănci comerciale care să atra gă depunerile populaţiei şi să acorde credite capitaliştilor. Banca de emisiune urma să relizeze emisiunea de bancnote, să atragă depunerile tezaurului ş ale băncilor comerciale şi să acorde credite statului şi celorlalte bănci.
La 28 februarie 1880 s-a adus palamentului proiectul de lege pentru înfiinţarea BNR. Pretextul vehuculat pentru înfiinţarea ei era dezvoltarea tranzacţiilor comerciale şi industriale. Legea a stârnit numeroase dispute, moşierimea temându-se că banca va neglija interesele ei. Astfel, ea ar fi preferat crearea unei instituţii de credit funciar, banca urmând a fi înfiinţată atunci când comerţul avea să se mai dezvolte.
Proiectul a devenit lege la 17 aprilie 1880, şi cuprindea 30 de articole. Forma juridică a băncii era societatea anonimă pe acţiuni, statul subscriind 1/3 din capital. S-a adoptat sistemul mixt de colaborare a statului cu particularii. Drept de vot aveau acţinarii care deţineau cel puţin 4 acţiuni.
Operaţiunile pe care le putea efectua banca:
 sconta/cumpăra efectele de comerţ ale capitaliştilor (poliţe, bilete la ordin)
 făcea comerţ cu aur şi argint
 acorda avansuri de gaj pe aur şi argint, precum şi pe baza depozitelor de efecte publice (adica pe bază de obligaţii ale împrumuturilor de stat) ~ “lombard”
 emisiunea de bancnote (fiind singura bancă din ţara noastră care deţinea privilegiul de emisiune).
Legea prevedea, pe lângă dreptul de emisiune al băncii şi obligaţiile
care derivau: existenţa unui portofoliu de scont lesne de realizat; a anumită mărime a stocului metalic de acoperire; libera convertibilitate a bancnotelor. Pentru stabilirea mărimii stocului de acoperire, autorii legii au avut în vedere două metode: şcoala monetară şi şcoala bancară.
Şcoala monetară, reprezentată prin bancherul englez Lloyd, apăra înteresele bancherilor. Susţinea că emisiunea de bancnote trebuie făcută în două tranşe: prima reprezentând cantitatea minimă de bancnote de care are nevoie economia naturală în orice moment, a doua reprezentând cantitatea suplimentară la care economia naţională poate recurge în perioadele de vârf şi poate renunţa în perioadele de acalmie. Prima se poate emite fără acoperire metalică, a doua trebuie acoperită în întregime.
Şcoala bancară, reprezentată de Tooke, Newmarch, Fullarton, apăra interesele burgheziei comerciale şi industriale. Susţinea că circulaţia bancnotelor poate fi asigurată şi fără impunerea unor norme rigide de acoperire. Emisiunea bancnotelor nu trebuie să fie orientată asupra cantităţii de aur pe care o poate procura banca.
Banca Angliei a adoptat, prin legea Peel din 1844, ideile şcolii monetare. Băncile de emisiune de pe continentul european au adoptat principiile şcolii bancare, totuşi au menţinut un stoc de metal preţios de circa 1/3 din valoarea bancnotelor emise, care a servit la operaţiuni de convertire, iar emisiunea bancnotelor s-a făcut pe baza cambiilor comerciale reescontate.
În comparaţie cu şcoala monetară, şcoala bancară a avut o ncredere prea mare în rolul reglator pe care creditul bancar îl joacă în determinarea cantităţii de bancnote necesare unei ţări.
Apariţia BNR a constituit un pas înainte în ceea ce priveşte organizarea finanţelor capitaliste ale României.